music and a man

see through

Birthday card and envelope

"La Mulţi Ani" is the Romanian "Happy Birthday"
It is like a painting, does not fold.

what I used to write ... [om si idee]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

ma doare capul, picioarele si parca imi e rau. psihic nu imi e mai bine, ma framanta niste ganduri. de ce nu se pot accepta oamenii? incerc sa inteleg de ce sunt atacati cei care isi permit sa traiasca cu alte idei decat cele cunoscute. sau cel putin indraznesc sa vada mai mult decat de obicei, sa echilibreze situatia.

da, suntem niste viermi, iata cum se descompune pretuitul nostru trup, cum se spulbera rezultatul trudei noastre, orele petrecute la fitness, la sala de forta, hrana cu grija cantarita si kilogramele de produse cosmetice. suntem mici, nesemnificativi, o mica piesa dintr-un puzzle imens, interminabil, a carui imagine nu o intrezarim. daca am reusi sa vedem, ne-am da seama ca fara acea piesa nu mai exista completul, deplinul.

de ce sa fiu eu sau altul cea mai lipsita de importanta fiinta? cu cat ma afund mai mult in abisul disperarii conditiei umane, cu atat mai mult se zbate in mine o voce care vrea sa trezeasca in mine constiinta puterii, speranta intr-o idee a nemuririi. rolul meu nu e nesemnificativ. scopul este important. trupul e perisabil, e un depozit de mizerie.

ma doare capul. nu pot scrie... mi-e greu. se amesteca durerea cu multimea de idei pe care vreau sa le astern pe hartie. ma gandesc la libertate, la faptul ca am putea presupune ca sunt toti liberi sa judece si sa atace in mod grosolan idei ce nu le sunt compatibile, dar oare nu e asta un semn al unei capacitati intelectuale reduse si al lipsei libertatii, din moment ce judeca dupa niste tipare, dupa un cliseu? unilateral, dezaxare.

cine poate pretinde ca a descoperit Adevarul? cine poate indrazni sa isi ofere adevarul ca fiind obiectiv? ce anume din structura lor le intretine aceasta iluzie? omul e prin natura lui subiectiv si viziunea lui nu poate fi, in consecinta, altfel. psihicul este un spatiu inca, intr-un procent destul de mare, necunoscut. il presupunem mult mai larg decat ne asteptam, dar nu ne putem inchipui limitele sale. ascunde atatea forte care actioneaza
asupra nostra fara a le constientiza tot timpul si pretindem ca rationamentele noastre exprimate in niste idei fugitive sunt obiective, pretindem universalitate, aplicabilitate pe scara larga. aici apare greseala si naste razboiul, razboiul din univers, terenul conflictelor scanteietoare.

nu suntem izolati, interactionam, suntem niste forte care determina o reactie in lant. mai multe lanturi creeaza deja o retea cu specificul sau. mai multe retele creeaza un ansamblu cu un caracter pregnant, viu, care determina faptele mari, istorice. toate se leaga pe un plan transcendent. avand in vedere ca nu prea constientizam faptul, pretentia noastra de a oferi Adevarul este absurda, iar ideea ca suntem nesemnificativi este nefondata sau se bazeaza pe niste complexe si o existenta dezamagitoare. iar Adevarul, oricat am vedea, nu ni-l putem oferi, eventual putem avea senzatia ca l-am simtit, ca am patruns Totul... dar nu il putem oferi.

adevaruri general valabile sunt suficiente. trebuie depasita bariera iluziei, sa patrund cu adevarat inauntru.

what I used to write ... [prima sesiune]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

prima sesiune. dumnezeule, ce stres, ce stare de neliniste a precedat acest eveniment. nu ma vedeam in stare sa imi iau vreun examen, sa fiu capabila sa stiu. nu aveam cum sa ma mai iluzionez, se apropia in viteza. am inceput sa invat, in sala de lectura, la fumoar alaturi de alti colegi, apeland la serviciile celor trecuti deja prin 2 sesiuni si plini acum de cunostinte, mai mult sau mai putin.

ne surprindeam unii pe altii. incepeam sa simt ca pot, reuseam sa invat usor. ma temeam pentru ca eu niciodata nu m-am dedicat activitatilor scolare; imi aminteam de ele la momentul necesar, ultimul. a sosit clipa sa las cursurile si cartea si seminariile. maine e primul examen. trebuia sa ma relaxez. in noaptea aceea m-am plimbat, am fost sa joc biliard si am dormit 2 ore. oare am avut emotii coplesitoare? nu imi mai amintesc, dar cu siguranta nu au lipsit si au existat fluctuatii in intensitate.

ce dezamagire! am stat inghesuiti. evident ca am avut numeroase avantaje multumita acestei aranjari sau dimpotriva, nearanjari. [urmatorele examene aminteau de strictete, de disciplina], cursurile ieseau nestingherite din banca, desi mana tremura pe ele, colile cu subiecte rezolvate treceau discret de la o persoana la alta. uneori tresaream, parca e totusi un prof in sala, de care ne temem si care ne supravegheaza. cand am iesit aveam o senzatie de bine, exista sanse sa il trec. asteptarea rezultatului nu a fost chinuitoare. intre atatia studenti care iti seamana poti face astfel incat timpul sa se scurga foarte repede.

ISSC - o batalie castigata.

pentru urmatorul am invatat serios, pana in ultimul moment, adica pana m-am saturat, m-am plictisit, pur si simplu. ascultam muzica si stateam pe coridor inconjurata de cursuri. mai fumam cate o tigara in timp ce reciteam materia. fenomenul de saturare mi se pare firesc. m-am fortat sa termin de citit si apoi le-am adunat, le-am aranjat satisfacuta si am mai stat putin sa fumez. somn? hmmm... ar fi trebuit sa ii spun lui mama sa imi trimita putin de acasa, eu nu mai aveam. am mai adunat ce am mai gasit pe aici si s-au facut vreo 2 ore.

Algebra - inca o victorie.

in seara aceea am baut vin. stateam pe balcon la etajul 4 cu niste prieteni. era frig, dar noi nu cedam. frigul, racoarea sunt minunate. imi da o senzatie de prospetime inegalabila. imi imaginez cum trec prin mine valuri de racoare, cum imi scutura celulele, cum imi iau mizeria cu ele si ma lasa curata. ma revigoreaza, ma intareste... am scos banca de la fumoar, am adus un scaun, aveam si cartofi prajiti cu putina zapada in ei, cat sa le schimbe gustul. ningea. nu-mi mai amintesc exact ce s-a intamplat, ma tem sa nu confund evenimentele, sa nu suprapun zilele. inca o saptamana pana la urmatorul examen. o nepasare inconstienta a pus stapanire pe mine, o speranta sfidatoare. exista intotdeauna 2 zile inainte de examen, nu? pana atunci sa ne relaxam, pentru noi viata inseamna mai mult decat o lupta pentru niste note, inseamna mai mult decat relaxarea aceasta ciudata care de fapt ne oboseste, dar pe care nu m-am straduit sa o evit, ci chiar am declansat-o. au urmat 2 chefuri. portarul ne-a permis, muzica putin mai incet si atat.

la examenul acesta nu am avut nici o urma de emotie, mi-am anuntat parintii ca il pic si m-am dus impacata. surpriza a fost teribila. programarea calculatoarelor - - || - au mai ramas 3, unul a fost greu, celelalte 2 mai usoare. le-am trecut. m-am surprins. totul pare posibil acum. vreau mai mult, sa aflu mai multe, sa invat. vreau sa aprofundez. amuzant? poate. poate chiar e posibil. vreau sa trec mai departe si sa o iau inainte. si pare realizabil. toate astea numai pentru ca am trecut cu bine de prima sesiune.
astfel o dorinta mai veche creste, simte tot mai puternic. vreau mai multe carti, mai multa tehnologie si literatura, sa le impac pe toate. am descoperit ca pot mai mult decat credeam. posed resurse doar ca nu mi-am dat seama unde anume sunt depozitate. nici macar acum in vacanta nu m-am oprit... nu am nevoie de cafea, tot ce imi trebuie e motivatie. si dorinta de a fi mai bun, mereu mai bun e suficienta pentru mine, suficient cat sa ma tina treaza. e o placere ametioare... tot mai mult... urmeaza depasirea barierei care se vede la orizont. ma pregatesc si la momentul potrivit imi voi lua avant. nu a fost grea prima sesiune. profesorii nu au fost asa de ingrozitori, nu le-am putut suprapune imaginea peste cea care o aveam eu in cap, nu eram aceleasi contururi, dar sunt constienta ca vor veni in anii ce urmeaza si niste profesori adevarati, duri. duritatea are un farmec incredibil, dar de multe ori, chiar si eu, ma complac in mediocritatea profesorilor indulgenti. seminaristii se zbat sa isi creeze o atitudine de profesor remarcabil, dar cei mai respectati sunt cei naturali. liderul innascut e fermecator.

indraznesc sa gandesc ca totul va fi bine si de acum inainte. am vazut ca se poate copia, desi eu nu am avut tupeul sa imi fac vreo fituica, nu stiu sa copiez. nu m-au deranjat cei indrazneti, am indraznit si eu de la altii, de la cei care au vrut sa arate. nu inteleg de ce nu ar face-o, exista o invidie si o ciuda de nedescris. afirmarea unei persoane se poate face si altfel, si daca se afirma si altii odata cu tine, ce-i? acum incepe adevarata competitie. acum sa vedem ce fel de luptator esti, cat esti de bun. arata-te, Luptatorule Adevarat! stai si astepti? si privesti cum alti se fac remarcati si desi stii atatea si poti atatea. tu ramai in obscuritate. primesti exact ce meriti, daca astepti inseamna ca nu faci nimic ca sa meriti ceva si un luptator adevarat nu sta, nu lasa pe altii in fata lui, trebuie sa devina mai mult decat un luptator, trebuie sa fie un Lider.

nu m-am bucurat sa vad restantieri, insa copiii disperati dupa note m-au amuzat; copii cu impresi despre capacitatile lor intelectuale care au fost luati prin surprindere de propria prestatie la unele examene. si astfel s-au nascut asemenea status-uri pe yahoo messenger: "Life is so ugly!!!". amuzant teribil. e bine totusi, asa nu am mai vazut "Gutza...." sau alte nume care amintesc de manifestarea naturii in toata gloria ei, insa redusa teribil cand trebuie sa reprezinte o fiinta umana care pretinde ca e muzica sunetul acela amestecat cu o voce murdara.

what I used to write ... [Uciderea Apusenilor]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

Ne vindem apele. De ce nu ne-am vinde si muntii? Mai avem ceva care sa fie numai al nostru, sa ne distinga pe harta? Poate numai prostia, care desi nu exista numai la noi, cu siguranta ne ajuta sa fim remarcati. Cand nici macar dovezile, argumentele cele mai plauzibile nu inlatura nepasarea, aceasta se transforma in prostie.

Nu pot intelege conducatorii acestei tari. Ar trebui mai intai sa fiu ca ei? Degradati, corupti, niste fiinte putrede. Nu mai exista valoare. Istoria si spiritualitatea romanilor sunt lasate sa moara, chiar mai mult, sunt ucise. Ungaria, Budapesta, lupta pentru cauza noastra; iata cine! Nu o face neaparat pentru noi, ci pentru un viitor demn, spre care sa poti privi cu capul sus, pentru Europa culturala, pentru frumos, pentru viata, pentru mentinerea ei in niste parametri acceptabili, pentru planeta aceasta. Desi, nici chiar Budapesta, in tot altruismul ei, nu cred ca s-a gandit atat de departe. Vedem toti cum se schimba clima, cum ne afecteaza aceste transformari, efectele dezastruoase ale fenomenului de incalzire globala, iar previziunile sunt sumbre daca nu se iau masuri pentru protejarea mediului.

Din pacate cea mai importanta actiune este cea de protejare individuala, insa in cel mai redus sens posibil. Banii. Cu ei ne protejam, ii vrem si incercam sa-i obtinem prin orice mijloace. Si de multe ori scopul nu scuza mijloacele. Nu mai exista spiritul umanist, cel cetatenesc, patriotismul. Romanii plecati peste granite se intorc sa isi distruga tara, sa o cumpere si noi o dam … pe gratis.

Eurogold si Rosia Montana Gold Corporation vin sa ne cumpere muntii ca sa exploateze aurul si argintul. Zacamintele acestea stralucitoare au orbit o conducere intreaga. Romania nu raspunde provocarilor ecologistilor, coruptia e atotputernica. Situatia e paradoxala. Intreaga Europa, UE, nu este de acord cu acest proiect si noi refuzam sa respectam niste legi pe care le dorim prin integrarea in UE. Pentru a fi posbila aceasta exploatare miniera, la suprafata, trebuie sa fie distrusi prin explozie cinci munti. Vor disparea gospodariile oamenilor, opt biserici, vor trebui mutate doisprezece cimitire, distruse vestigiile istoriei, peisajul mirific, un plai romanesc autentic.

Cui ii pasa ca Rosia Montana e cea mai veche localitate din Romania, atestata documentar: 1870 de ani? Nu mai exista interes pentru pretuirea surselor de satisfactie sufleteasca, morala, intelectuala. Ne-am degradat, suntem pe cale sa ajungem un popor fara identitate. Sarbatori am imprumutat, uitandu-le pe ale noastre. Nu meritam respect si nici nu il primim. Si daca nu ne intereseaza asemenea valori, sa ne intereseze macar viata. Multi dintre batranii care vor fi nevoiti sa isi paraseasca locuintele vor muri curand din aceasta cauza. Ar trebui luate in considerare cele 1600 ha de halde de steril, bazinele in care se va acumula cianura de potasiu, Valea Corna care va disparea si ea. Dar e prea complicat!

E mai usor sa cheltuiesti banii murdari si sa mananci pe saturate. Sa ignore cu atata indrazneala o opozitie vrednica de luat in seama! Cat timp mai poate dura aceasta poveste? Deja seamana cu o telenovela. Totul e o aiureala continua inca din 1999 cand a fost acordat avizul de mediu de catre secretarul de stat la mediu, care devine mai apoi director S.C. Gold Corporation Rosia Montana. Nici macar nu se mai ascund; fata de cine? Ei sunt Statul si e aurul Statului. Oamenii ai cui sunt? Istoria? Nu au nici o legatura cu Statul?

Suntem condusi de niste IDIOTI. Se zbat sa intre in UE, sa simta mirosul oamenilor cu adevarat puternici, dar la modul in care isi dau silinta, vor simti in continuare mirosul unei Romanii putrede, cu iz de cianura si pesti morti, ape clocite, fara viata. Insa nici asta nu va avea vreun impact asupra lor, nu-si vor da seama ca polueaza toata Europa cu creatura lor si se vor zbate in continuare, adica se vor muta de pe un scaun pe altul si vor zambi, vor face plecaciuni si favoruri pentru altii. In campanile electorale vor fi obligati, la un moment dat, sa poarte masti de gaze. Ei sunt mai sensibili decat noi.

Apele, muntii, industria… ce mai putem vinde? Padurile! Orasele! Se va da spre vanzare Academia Romana!

“Vindem oamenii inteligenti care pun in pericol manifestarea prostiei!”

what I used to write ... [la spital I]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

sa mergem sa ne tratam. ce ne ramane de facut cand boala pune stapanire pe noi si metodele stiute din strabuni nu dau rezultate? ne imbracam cu oroare si pasim, daca mancatorul de sanantate ne mai permite, spre cabinetul medicului, salvatorul de vieti. de la o anumita varsta ar trebui sa te intrebi daca mai are rost sa incerci sa traiesti. nu prea sunt sanse sa se intample asa ceva; batranii sunt mai disperati dupa viata decat un tanar, asa cum mi-l imaginez eu.

ajungi in coridorul de asteptare si simti o senzatie de greata. e multa lume, fiecare persoana cu mirosul ei, mai proaspat, mai vechi, amestecate oferind un iz de mizerie. nu e aer, dulcele oxigen, binecuvantat fie el, atata timp cat mai exista. iti dai seama ca ai mult de asteptat si nu gasesti nici un scaun liber. coridorul in sine nu e proiectat si amenajat bine. prea putine locuri in care sa iti odihnesti corpul chinuit si obosit de boala.

incerci sa te detasezi, iar daca nu reusesti simti dureroasa scurgere lenta a timpului. in jurul tau lumea incearca sa porneasca discutii, par interesati de toate nimicurile, si toate acestea doar ca sa le fie mai usoara asteptarea. altii, dimpotriva, sunt dornici sa dezvolte in propozitii ample si stufoase nimicurile, altii vor doar sa se planga, sa simta ca ii compatimeste cineva. asta nu e suferinta autentica si nu o apreciez. asta face asteptarea scarboasa, dezgustatoare, imi apare un gust amar in gura si sper sa nu ma abordeze nimeni.

inauntru, in cabinetul din care iesim cu leacuri felurite, se intampla cam acelasi lucru pentru toti. esentialul e scris pe o hartie si degeaba speri, va trebui sa le platesti. daca ai noroc si nu esti grav bolnav, ai putea salva mai mult din bugetul pe 2004. si daca nu ai noroc, astepti ziua salariului sperand sa poti rezista sau imprumuti niste bani. si pentru a fi respectat, nu trebuie sa uiti de tributul ce trebuie adus medicului. in Romania, sa omiti asa ceva iti poate fi fatal. e stupefiant ce se intampla in spitalele din aceasta tara.

fiecare experienta, intalnire cu aceste cladiri ale vindecarii iti intareste ideea ca evolutia omenirii s-a petrecut undeva departe si de acolo se imprumuta numai tehnologia. sa incepem. 6,5% din salariul omului constiincios, muncitor pentru familia lui, se duc la CNAS; societatile platesc 7%. unde dispar toti acesti bani? milioane de romani platesc si nu primesc in schimb decat palme. daca nu avem bani sa ne tratam si ne simtim sfarsitul aproape ar fi placut sa mergem sa vedem ceva frumos, maret, nu? sa ne bucuram ochii pentru ultima data. am putea vizita sediile CNAS, marete, impunatoare, stralucitoare.

dupa ce ne-am zbatut deja de ceva timp in mizeria provocata de nepasarea si coruptia unor oameni fara valori morale, se trezesc si cei sus-pusi sa miste un deget. CNAS nu mai incaseaza, de acum inainte banii vor merge la Ministerul Finantelor. este trist faptul ca Ministerul Sanatatii nu ar fi in stare sa se ocupe de asa ceva, ar fi un esec total. sa speram ca sub actiunea organelor Ministerului Finantelor, cu sechestrul si alte metode silite, va fi mai bine.

insa problema nu se desfasoara in toata splendoarea ei numai la nivel inalt, totul incepe de la persoana. ma schimb eu, se schimba lumea...? spre exemplu, spitalul din orasul meu natal, B, municipiu chiar. o insemnata parte din copilaria mea mi-am petrecut-o fie in spitale, fie in vizite periodice la medic. pe vremea aceea nu prea observam multe, doar ca oricat de rau ma simteam, toate analizele prezentau o stare buna a organismului.

Lucrurile s-au schimbat din acest punct de vedere de cand au mai aparut cabinetele particulare unde poti afla ca ai diabet, dar la o noua verificare sa se descopere ca a fost o alarma falsa. avand la dispozitie tehnologia de varf, greseala nu poate fi decat umana, napasarea. ce ii face pe oameni sa se comporte asa? vor sa razbune ceva? bani vor, stim toti, dar ar trebui sa fie o limita. dispare incet incet maretia omului. dezvoltarea unilaterala, condusa de un singur imbold, nu intregeste un om. imboldul spre cunoastere, scopul unic de a face bani, renuntarea la personalitate pentru un materialism rationalist, dedicarea omului masinii, stiintei, ne vor face sa valoram, in cel mai bun caz, doar ca intelect.

Dar omul e mai mult. Trebuie luat in considerare.

what I used to write ... [la spital II]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

cat timp suntem preocupati de scopul nostru, concentrati sa ramanem pe o anumita directie, sanatosi, nu ne dam seama de situatia de ansamblu a mediului in care traim, de suferinta care ne inconjoara. e atata suferinta, tristete, deznadejde in spitale. in orasul meu sunt sigura ca lumea, comparativ cu alti cetateni, exagereaza cu rugaciunile catre Dumnezeu in care cer sa nu ajunga in situatia de a fi nevoiti sa se interneze.

psihicul afectat, caci nu toti suntem puternici, nu va gasi nici un sprijin acolo, nici o vorba nu ii va fi adresata pe un ton placut. trebuie sa umpli toate buzunarele hainelor albe sau verzi. si nici atunci nu ai garantata o vorba buna. nu mai e mult si va trebui sa pui ceva si in buzunarul femeii de serviciu pentru a spala podeaua langa patul tau.

situatia e sfidatoare. imaginea se completeaza in mod groaznic pe fondul saraciei. daca vrei sa supravietuiesti in spital, oricat de grav ar fi cazul, nu se fac exceptii, trebuie sa iti aduci calmante, seringi si altele necesare, iti spun ei daca tu nu stii. eram in spital in vizita la matusa mea cand au adus o batrana cu ambulanta, lesinase in
baie, de fapt a fost un fel de atac, din pacate nu stiu exact, oricum nu era constienta, am vazut-o.

era agitatie pe coridor, o asistenta intra in salon grabita si cere o seringa si o branula. a avut noroc, una dintre paciente avea asa ceva. ramai fara cuvinte, te copleseste o realitate atat de izbitoare. CNAS a anuntat ca incearca sa acopere datoriile spitalelor si Romania trimite seringi in Iran. cand va intelege oare ca poate impresiona Europa printr-o situatie curata si fara lipsuri in interior si nu bravand in stilul asta? constatam ca exista bani. daca am stii ce se intamplacu ei ar fi mai bine?

cred ca da, i-ar limita, insa nu cum stim acum. oricum e dreptul nostru, sta scris in Constitutie. degeaba se agita URR-ul criticand si propunand un sistem politic cu adevarat democrat, care, din pacate pare imposibil de realizat. e nevoie de organizare si perseverenta. am avut ocazia sa vad, in spitale, de exemplu, ca organizarea rezolva problemele mai repede si mai bine pentru ambele parti implicate, pacient si medic.

acum se fac vazute unele exceptii si ele apar in orasele mai mari. calitatea doctorilor construieste renumele spitalului. acestia tin ridicata stacheta sau dimpotriva. iata, exista in cluj un spital unde asistentele se poarta ca niste fiinte umane aflate in fata unor oameni care sufera, nu trebuie sa le deranjezi costumatia indesand plicuri cu miscari rapide si ascunse; nu trebuie sa iti aduci nici pansamente, nici seringi, dar daca vrei sa te opereze directorul spitalului trebuie sa pui un pret pe timpul lui, pe responsabilitatea si interesul lui.

avand in vedere situatia din tara, e o bucurie faptul ca trebuie sa platesti doar chirurgul si anestezistul. unii sunt uimiti de comportamentul medicilor care vin si la vizita de seara. la 30 de milioane pe saptamana, pe langa salariu, cine nu ar veni? si daca iti mai pasa si de juramantul depus, de obligatiile pe care le ai, atunci parca se naste o speranta ca un drum spre mai bine se deschide.

spitalul militar e numai pentru oameni puternici, cu o structura psihica rezistenta, impliniti. disciplina si strictetea, spiritul militaresc se aplica si civililor. "doamna, am o veste proasta. as vrea sa va dau o veste buna, dar e una rea. aveti cancer". punct. tonul e rece si insensibil, neafectat de situatia in care se face auzit. exista un context, niste circumstante care trebuie luate in considerare. cui ii pasa? doamna rezista, fata ei lesina. asta e viata si trebuie intretinuta. dar cu ce?

cu siguranta mancam pentru a trai si nu traim pentru a manca deoarece de multe ori nu prea avem ce. hrana din spitale nu e compatibila cu cerintele umane, dar multumita instinctului de supravietuire ne putem cobori la conditia de animal. mestecam si inghitim cu scarba si speram sa nu vomam. aici intervine imaginatia salvatoare. apoi urmeaza tarasul pana in salon si somnul aducator de uitare. nu peste tot e atat de groaznic, dar asta nu e nici pe departe multumitor. si se intampla atatea in jurul nostru si habar n-avem si multi nici nu vor sa aiba.

Bravo, Romania! ma bucur sa iti pasa de tine!

what I used to write ... [batranete]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

sunt in tren. mai trebuie sa treaca aproape 15 minute pana va pleca. m-am intristat inainte sa urc. am vazut o batranica neajutorata cerand ajutor pentru a trece linia pana la trenul cu care trebuia sa plece. m-am apropiat de ea sa o ajut, dar cineva mi-a luat-o inainte. a fost dureros sa privesc cum se chinuie sa urce, cum un barbat o tragea de o mana si altul incerca sa o impinga. isi ridica picioarele cu greu. pana la urma a fost prinsa de subrat si ridicata cu totul.

de la o anumita varsta nu ar mai trebui sa calatoresti. daca trupul nu iti mai permite, cel mai bine ar fi sa te adaptezi traiului pe care ti-l impune. dar nu e chiar atat de usor, teoria a fost mereu mareata, dar practica are regulile ei proprii.

viata te obliga sa risti, sa starnesti mila, te lasa singur in neputinta ta. iti pui sperantele in straini, in noroc, in jocul minunat al circumstantelor. nu mai vrei sa gandesti, poate nici nu mai poti, eviti mandria si ingropi orgoliul. te gandesti doar la destinatie. visezi ca va fi cineva in gara asteptandu-te, cineva care sa prinda cu dragoste, bucurie si usurare mana zbarcita. te imbratiseaza, intreaba cum ai calatorit si spune "Hai acasa!".

obositor drum. ajungi in sanul familiei care credeai ca te-a uitat si simtindu-i caldura, se varsa cristalina cupa a lacrimilor si iti inunda ochii. imbratisarile amintesc de copii mici si jucausi care strigau "Mama, mama, ne e foame!". "Haide, dormi acum, vorbim maine."

"A fost greu pe drum?" si brusc iti amintesti de strainii care te-au ajutat, de momentele in care simteai cum panica vrea sa sa inoculeze in linistea sperantei tale. "Statul nu se mai gandeste la oamenii sai. nu ii pasa ca trebuie sa calatoreasca si batranii. nu a gandit niciodata, nici el, nici proiectantii. trenurile astea sunt facute pentru sportivi. dar lucrurile se vor schimba, totul se va schimba si va fi mai bine." Doar ca unii nu vor apuca
sa vada schimbarea, si-au trait noul, mai mult nu vor putea digera si moartea se va asigura de asta.

nu mai conteaza mizeria din trenuri, design-ul lor, functionalitatea. nu mai conteaza gunoaiele care poarta nume de oameni si calatoresc in ele. e irelevanta situatia tarii, coruptia. toate sunt reduse la nivelul de strict necesar si acesta depozitat in colturile mintii ca niste amintiri neplacute pe care trebuie sa le ingroape praful uitarii. ceea ce devine imperios este nevoia de liniste si pace, linistea dinaintea mortii, o moarte anuntata de conditia trupului, o moarte acceptata.

oare cum e sa iti vezi trupul atat de distrus? sa vrei oare sa imbatranesti? intelepciunea batranetii se transforma de multe ori in senilitate. invataturile celor aproape morti nu sunt bune decat daca sunt de natura atemporala, caci fiecare deceniu are oamenii lui, specificul lui.

si ma intreb cum a ajuns batranica aceea... si unde...

what I used to write ... [masturbare in moarte]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

se lasa intunericul in padurea deja umbrita de atatea amintiri negre. o lacrima de sange aluneca lin pe obrazul fierbinte, ars de focul dinauntru. e sange, ii simte acum gustul caci i-a ajuns in coltul gurii. sa se agite? sange din ochii ei mari si goi. nu... n-are rost. lasa-l sa curga, poate va naste ceva care sa cutremure vidul pentru vecie. trupul acesta impietrit se misca din fiecare celula, zvacneste ca un bolnav in convulsii, se sperie de propriile miscari atomice nevazute si tresare si mai tare, dar tot nemiscat ramane. sangele curge fara oprire, mintea nu mai are nici o putere asupra materialului, parca nu e si nici nu va fi o variabila importanta in acest context.

picaturile ezita putin, parca tematoare si ele de ce e mai jos, dar apoi cedeaza fortei care le trage si cad acum pe pieptul gol. nu sunt singurele care cad, aproape hipnotic, fiinta se lasa prada abisului care iubeste nimicul din ea. si usor, parca vrand sa aminteasca inocenta si linistea pierduta, sangele se prelinge lin si elegant printre sani si pe acestia. trupul sensibil se infioara, durerea se complace in sine si se dilata spre placere masochista. sfarcurile se intaresc sub atingerea molateca a sangelului si zvacnirile bolnave ale celulelor se transforma in zvacniri dureroase caci o variabila neasteptata vrea sa urle si opreasca placerea aceasta perversa, insa pornirea trupeasca loveste cu putere pentru a o invinge.

ochii dor si ei caci sangele nu conteneste, fata toata e rosie si prinde a se inchega acest lichid pe alocuri. trupul e ostenit si mintea se pierde in lipsa de putere a acestuia, delirul ii este oferit acum ca cel mai minunat deliciu. mana sleita de putere se misca acum vizibil si plina de durere si se aseaza usor pe san. ah, cum tremura tot corpul, acel tremur al scurgerii fortei din el, acea ameteala a celulelor obosite de jetul puternic cu care dau afara ce au in ele. e chinuitor, dar se complace, se delecteaza cu acceptarea acestei suferinte fizice, iar cea sufleteasca, intr-un mod bizar da o noua valenta simtirilor si totul se accentueaza in acea placere masochita dinainte. obosita, infrumusetata de sangele cald, mana incepe sa se miste apasat pe sanul transformat de excitatie. fiorul cutremura impietrirea si trupul cade moale pe spate in iarba de la radacina copacului. atingerea abia simtita a solului si mangaierea inocenta si inconstienta a firelor de iarba starneste trupul si revigoreaza mana care nu si-a uitat dorinta bolnava de a-si mangaia sanul acoperit de sange... si sfarcurile se intareau si trupul zvacnea sub puterea fiorilor si gura se deschidea in cautarea gustului afrodisiac al sangelui si cand limba, in agitarea ei, gasea un strop, excitatia astfel refortificata impunea incontrolabil trupului o zvacnire care il incovoia deasupra solului, dar curand se consuma si acesta cadea moale intr-o placere de o durere si ameteala monotona. si lacimile de sange cadeau acum pe firele de iarba si curgeau lin spre sol, unde odata ajunse, il patrundeau intr-o chemare muta a sexualitatii intregii naturi si fiinte.

si brusc mana se opreste, limba nu mai cauta disperata sangele, gura se inchide inclestata si corpul incepe sa zvacneasca obosit in cautarea placerii pamantului si celulele toate proceseaza acum fiorul pamantului si o putere hipnotizanta revigoreaza trupul care in excitatia lui incontrolabila incepe sa racaie pamantul si sa-si faca un culcus si sa se manjeasca cu pamant, sa-l amestece cu sange, pentru ca apoi, dupa o frenetica munca, trupul sa cada in acea gropita si sa se zbata usor in ea, complacandu-se in atingerea umeda a solului si a sangelui, ochii ficsi si goi sa straluceasca puternic si apoi sa fie acoperiti de pleoapele vinete. inima s-a oprit. o picatura de sange a pastrat-o pentru ea, sa aiba in ce sa moara. o ploaie cu picuri mari si grindina s-a pornit atunci si cu putere lovea trupul lipsit de viata, dar degeaba, a murit si nu avea sa se mai intoarca sa exploateze si acea placere, acum ploaia era singura care se satisfacea.


~These words have secrets.

what I used to write ... [scarba]

The following texts are in Romanian.

~ Text published on dbrom sometime in 2004.

Scârbă

sa nu mai faci lucruri rele ci doar sa ucizi. pe cine? pe oricine. crima e satisfactie, la fel si razbunarea. cica -- daca vrei sa fii fericit o clipa razbuna-te, daca vrei sa fii fericit o viata iarta. mi se pare o prostie; daca ierti o faci pentru ca asa trebuie si iti spui ca e momentul sa fii fericit, cand de fapt nu esti, dar autosugestionandu-te mereu, poate vei reusi.

daca ierti, nu esti fericit nici macar o clipa, dar a trebuit sa existe si o astfel de fraza utopica ca sa ii faca pe oameni sa lupte impotriva unor lucruri care nu vin de la dumnezeu. si apoi, luminatii oameni au fost buni sa produca astfel de maxime, dar au uitat sa ne spuna cate ceva despre tiparul in care ne afundam tot mai mult.

Caci acum nimic nu mai e bine decat daca urmeaza o cale general valabila si au uitat sa zica si despre faptul ca fiecare are dreptul sa isi aleaga felul lui de a fi si celalalt trebuie sa se critice mai intai pe sine si daca nu poate, sa se impuste sau sa se accepte si sa accepte, caci altfel va fi urat toata viata de cei pe care ii critica si care isi vad de viata lor. [si si-ar vedea in continuare daca nu ar aparea acesti oameni care doar la suprafata pastreaza o anumita ordine, dar in spatele acestui val se ascunde dezordinea si mizeria care, vai, ce pute inauntru. mai bine sa puti inafara, adica pe fata, decat sa mucegaiesti pe dinauntru.]

asa ca du-te si ucide-i, oricum, poate ai fost sortit pierii si oricat te vei ruga lui dumnezeu, tot nu te va primi in imparatia lui, caci te-a facut os negru. [totusi, poti afla cu siguranta ce os esti, numai sa stii sa intrebi.]

normalitatea ipocriziei naste scarba, grotescul oamenilor mucegaiti ma face sa vomit si tot ce sper e sa se potoleasca jetul astfel incat sa apuc sa trag o gura de aer in piept si sa imi refac fortele pentru a putea face fata intamplarii de a-i vedea din nou... peste tot.

2 other postcards

The decorations were taken from chocolate boxes.

bloody heart

by me. Re-used part of a wedding invitation, have cut the margins to the shape of the flowers, added the rest, used red ink.

Cain Da Breth ''book'' I made

Still a childish attempt, but this one was made in 2007.

Living my childhood

Postcard. Hand-made from recycled parts.

stories

... we need stories like we need air ...

random thoughts

I wanted to say that I trashed newspapers forever, but that might be a bit too far fetched.
It's kind of hard to never ever read a magazine article again or some news when you log out of on e-mail account. But sometimes one can get really pissed off by the same moronic things discussed [though this word might be too much for what is actually going on].

Nowadays you cannot talk about anything anymore, cannot really make a statement and reach a final point on certain things, because you need to take into consideration so many things, like being politically correct, think about every possible culture and civilization on earth and how they see life and so on. I admit I'm sometimes frustrated when in the middle of a conversation someone tells me "but if you think about people in XYZ". But wait a minute, were we talking about them? Was I missing the whole conversation or what? From time to time I just feel that it's hard to cope with globalization.
On the other hand, if someone chooses [even if not] to go to another country, they should adapt to that culture, to the local habits. And not try to enforce their own home-country culture. That should stay in the perimeter of one's home. Although we go global now, peoples should not lose their identity, each country, territory, should try to maintain it's own flow of the ancestors.
We celebrate diversity, but with respect to the roots that we want to mingle with.

I've noticed that breastfeeding is a major issue lately. Because it suggests nudity? or it is sexual?
Children are exposed to much information - news, movies, violence, sex etc. But they don't know these things until we teach them. It is in our heads that breastfeeding has something to do with sex. Children don't know that until we teach them that, teach them our own fears, our own obsessions.
If they can watch documentaries about reproduction and life cycle in animal's existence, why can't they learn about their own species as well?
It's a real problem... what is natural and part of our lives is transformed in such a disturbing way.

Nothing much will change while we keep repeating the same decisions, good or bad.
There won't be a better world while we teach our children the same things that we were taught.
We need to be natural about what's natural. Stop thinking about it and just live it as it is.

And ... should these falsities, these disturbed interpretations, be considered part of a certain culture? Should this freedom of thought be an argument for globalization? That would be a desperate attempt. Regardless of the place where we are born, we were conceived the same way, born the same way, nurtured the same way, because first of all, we are human, all of us. And on top of that we then build our societies.

old interviews & activity - summary

The links to the past ... for the future ...

Interviews:

DEVIAN

ANCIENT

HORROBLE

EQUITANT

ORTHANC

MYRKGRAV

WALLACHIA

MORDICHRIST

WICKED LITTLE DOLLS + video

An exhibition that had the purpose to promote good intentions, good ideas and behavioral change through beauty. You can't fight violence with violence. Just a thought ...
I thank again all those who participated.

Animals to love

CAIN DA BRETH our dear friends from Prague.
Happy for their first album release
Their first interview in Romania with 4arte [in Romanian]

Music ...

I would also like to thank Mordichrist for the vinyl and t-shirt that we greatly treasure.
And to our dearest friend Lars of Myrkgrav for the many CDs that we could send to the Norwegian Embassy in Romania, to the Scandinavian Languages Department at UBB university in Cluj Napoca, to MetalAct webzine for contest and all across the globe.
Thanks go out for dear Lars of Wallachia for our continuous cultural exchange. ;)
And to Alin of Martolea for the many CDs that we could use to promote a Romanian talent.
And to Cain Da Breth for their absolutely beautiful album, uniquely presented in the pages of a book, a poetry book of lyrics, that we could send to the Czech Republic Embassy in Romania.
Thanks to crazy LuCi for the Horroble CDs and t-shirts that are in the possession of some lucky contest winners and of course my protective possession. [that's me in that picture, yes ...]
And to my special Scareifina for my dearest top Wicked Little Dolls.

A special thank you is for all those that can stand me.

I am so impulsive, so disturbed, so pure, so evil, such a sadist and sometimes such a masochist, so impatient, so impossible to be with, so cruel, but still there are a few people that see in me a savior of souls.
I'm an angel, but your devil and punisher, I'm the one that does not understand you, that hates your weakness and your half ideas, I am thought and action, I am bliss for those worthy.
The best way to get along with me is not seeing me very often.
And Red is my color.

old beginning ...

I sometimes think about what I want to write, words arrange themselves beautifully into my head, all makes sense and seems appealing for a curious eye. But when sitting in front of the silent window to the world, in front of the new world's typer, all vanishes. I can't find the way to make sense ...

I must have given up a long time ago on meaning otherwise I have no excuse. Just running around in a space dedicated to science, spending my time and thoughts into manifestations of life that don't need so many words and definitely don't have the meaning I was used to searching for. I might be wrong in my attempt of trying to say in many words a simple fact, trying to go back to the old days of poetry and philosophy, and that point is ... time is not on my side... and I forgot myself somewhere along the way.

The Rolling Stones - Time is on my side



Memories of myself...

We usually gather memories on external hard drives, sometimes in print. It's not a legacy of our past the habit of owning a treasure box, it's a legacy of those who knew they can make a business out of it.

I see some of my picture-memories only as facts, proofs of a reality I was part in at some point in life. But I don't actually need them. I never look at pictures to remember those bits and pieces of life, everything is just perfect in my head, there are moments that slip through your fingers when you try to grab the camera and capture them.

Things I remember when talking about this ...

The Apocalyptica concert in Prague, 2007, when, together with Monika and Sam, we went to the secondary entrance to wait for the band and have the CD signed. It was so much fun.

That Apocalyptica album had a strange color and when Eicca came out, I started a little chat with him, but I wasn't mocking him... I simply asked why is the CD pink. And everyone one around me, including him, said it's purple; like I made a huge mistake. Well, my mistake. He said they're not so much into darkness anymore.

Eicca is quite tall, the drummer quite small - he actually didn't want to let the beer out of his hand to sign the CD, but then he eventually gave up on his luggage and pass it on to the left hand.

The other girls where a bit shocked that I wasn't treating the kings like kings, they were all taking pictures with them and at some point D. said that we should take a picture too, but just the four of us, not with the band, so Monika asked the girls to take a picture of us and the band could not move forward until we were done. You know, decent people don't ruin the picture of others.

When Antero Manninen appeared, no one noticed him or maybe he's just too old and uninteresting. I went after him and while signing the CD he said like with a sigh "you are the only one". I'm not sure if he was referring to the fact that I was the only one to notice him or the only one to buy the CD. ...still a mistery...

The show was great, perfect sound, the boys were kind enough to show themselves partially undressed.

Talking about this, I remember the Skyforger concert in Cluj. After the concert was over, I was taken "backstage" by a crew member to have the vinyl signed. Half the band were just in their underwear, preparing for the shower. I'm smiling now as I remember this. I have no pictures of this moment, it would have ruin it completely.

My point is - I don't need them for personal use. What I do like are pictures of myself, they're not like memories, they are just images, just a moment in time, in a time that has absolutely nothing to do with them... or with me in the present ...

... a year ago ...

gender issues

It's crazy that not long ago women couldn't vote, seems unreal to me. But nowadays, it seems just as crazy that women somehow try to be like men. They deny their gender in social and professional activities just so they'll be equal to men and have no gain based on the fact they're women [not that they should have, but some motivate their shift in gender perspective with this idea].

There are obvious genetic differences to start with. But my point is not to prove that we are not equal, just that we could at least accept that we are different. And there's nothing wrong with that. We are all different at a personal level, therefore some things should not be categorized so broadly into genders or blamed on gender.
If you feel like a woman, if you define yourself as a woman, if you find a word for who you are, there's nothing wrong with that.
But when you feel like it's wrong to call yourself a woman, to describe yourself like that, in comparison to a man, then you have a gender issue.
Being equal to men doesn't mean that we have to stop being women or blame the woman-idea that we get from the society as we grow.

Personally, I find it hard to repress the need for some of the things I'm used to - being spoiled, treated gently. But this is not something I like or need because I am a woman, these are natural feelings that anyone can have.

A person is so much more than just a gender, an emotion, an attitude. We are complex and often have mixed feelings. I know I am like that - I like doing sports, hanging out with the boys, being rough on the field, but then again, you will find me at the spa, having a massage, a facial treatment, buying dresses, laughing with the girls, crying over some stupid thing or sometimes not being able to feel a thing, not giving a damn about anyone or anything, not wanting babies, being selfish, loving to have own personal rituals and so on. I fluctuate between extremes of whatever you want to call it - good and evil, male and female, rough and gentle ...
A lot of you could fit in this description regardless of your gender.

I don't have the knowledge, the studies or the experience to pretend I'm right. It's not something I want to clarify in a few lines in a blog. But after all, everything is mixed up, all our approval or denial is influenced by a context in society. And then, all these ideas can get blurry ... when do you draw the line? What is or is not normal for you as a woman [ genetically] to do or not do in a social life [interacting with men and women] and in a professional life? When you strongly deny any women-like features.

I know that all these words are the result of my path, my interest in expending my views [or not], my environment, my culture and there are many people out there that can't digest such a perspective due to many reasons. Therefore I can't inflict my truth upon others - I like who I am and I won't give up on the things I like regardless of how they are judged by others. You know that saying: we can't choose our relatives, but we can choose our friends.