music and a man

see through

Birthday card and envelope

"La Mulţi Ani" is the Romanian "Happy Birthday"
It is like a painting, does not fold.

what I used to write ... [om si idee]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

ma doare capul, picioarele si parca imi e rau. psihic nu imi e mai bine, ma framanta niste ganduri. de ce nu se pot accepta oamenii? incerc sa inteleg de ce sunt atacati cei care isi permit sa traiasca cu alte idei decat cele cunoscute. sau cel putin indraznesc sa vada mai mult decat de obicei, sa echilibreze situatia.

da, suntem niste viermi, iata cum se descompune pretuitul nostru trup, cum se spulbera rezultatul trudei noastre, orele petrecute la fitness, la sala de forta, hrana cu grija cantarita si kilogramele de produse cosmetice. suntem mici, nesemnificativi, o mica piesa dintr-un puzzle imens, interminabil, a carui imagine nu o intrezarim. daca am reusi sa vedem, ne-am da seama ca fara acea piesa nu mai exista completul, deplinul.

de ce sa fiu eu sau altul cea mai lipsita de importanta fiinta? cu cat ma afund mai mult in abisul disperarii conditiei umane, cu atat mai mult se zbate in mine o voce care vrea sa trezeasca in mine constiinta puterii, speranta intr-o idee a nemuririi. rolul meu nu e nesemnificativ. scopul este important. trupul e perisabil, e un depozit de mizerie.

ma doare capul. nu pot scrie... mi-e greu. se amesteca durerea cu multimea de idei pe care vreau sa le astern pe hartie. ma gandesc la libertate, la faptul ca am putea presupune ca sunt toti liberi sa judece si sa atace in mod grosolan idei ce nu le sunt compatibile, dar oare nu e asta un semn al unei capacitati intelectuale reduse si al lipsei libertatii, din moment ce judeca dupa niste tipare, dupa un cliseu? unilateral, dezaxare.

cine poate pretinde ca a descoperit Adevarul? cine poate indrazni sa isi ofere adevarul ca fiind obiectiv? ce anume din structura lor le intretine aceasta iluzie? omul e prin natura lui subiectiv si viziunea lui nu poate fi, in consecinta, altfel. psihicul este un spatiu inca, intr-un procent destul de mare, necunoscut. il presupunem mult mai larg decat ne asteptam, dar nu ne putem inchipui limitele sale. ascunde atatea forte care actioneaza
asupra nostra fara a le constientiza tot timpul si pretindem ca rationamentele noastre exprimate in niste idei fugitive sunt obiective, pretindem universalitate, aplicabilitate pe scara larga. aici apare greseala si naste razboiul, razboiul din univers, terenul conflictelor scanteietoare.

nu suntem izolati, interactionam, suntem niste forte care determina o reactie in lant. mai multe lanturi creeaza deja o retea cu specificul sau. mai multe retele creeaza un ansamblu cu un caracter pregnant, viu, care determina faptele mari, istorice. toate se leaga pe un plan transcendent. avand in vedere ca nu prea constientizam faptul, pretentia noastra de a oferi Adevarul este absurda, iar ideea ca suntem nesemnificativi este nefondata sau se bazeaza pe niste complexe si o existenta dezamagitoare. iar Adevarul, oricat am vedea, nu ni-l putem oferi, eventual putem avea senzatia ca l-am simtit, ca am patruns Totul... dar nu il putem oferi.

adevaruri general valabile sunt suficiente. trebuie depasita bariera iluziei, sa patrund cu adevarat inauntru.

what I used to write ... [prima sesiune]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

prima sesiune. dumnezeule, ce stres, ce stare de neliniste a precedat acest eveniment. nu ma vedeam in stare sa imi iau vreun examen, sa fiu capabila sa stiu. nu aveam cum sa ma mai iluzionez, se apropia in viteza. am inceput sa invat, in sala de lectura, la fumoar alaturi de alti colegi, apeland la serviciile celor trecuti deja prin 2 sesiuni si plini acum de cunostinte, mai mult sau mai putin.

ne surprindeam unii pe altii. incepeam sa simt ca pot, reuseam sa invat usor. ma temeam pentru ca eu niciodata nu m-am dedicat activitatilor scolare; imi aminteam de ele la momentul necesar, ultimul. a sosit clipa sa las cursurile si cartea si seminariile. maine e primul examen. trebuia sa ma relaxez. in noaptea aceea m-am plimbat, am fost sa joc biliard si am dormit 2 ore. oare am avut emotii coplesitoare? nu imi mai amintesc, dar cu siguranta nu au lipsit si au existat fluctuatii in intensitate.

ce dezamagire! am stat inghesuiti. evident ca am avut numeroase avantaje multumita acestei aranjari sau dimpotriva, nearanjari. [urmatorele examene aminteau de strictete, de disciplina], cursurile ieseau nestingherite din banca, desi mana tremura pe ele, colile cu subiecte rezolvate treceau discret de la o persoana la alta. uneori tresaream, parca e totusi un prof in sala, de care ne temem si care ne supravegheaza. cand am iesit aveam o senzatie de bine, exista sanse sa il trec. asteptarea rezultatului nu a fost chinuitoare. intre atatia studenti care iti seamana poti face astfel incat timpul sa se scurga foarte repede.

ISSC - o batalie castigata.

pentru urmatorul am invatat serios, pana in ultimul moment, adica pana m-am saturat, m-am plictisit, pur si simplu. ascultam muzica si stateam pe coridor inconjurata de cursuri. mai fumam cate o tigara in timp ce reciteam materia. fenomenul de saturare mi se pare firesc. m-am fortat sa termin de citit si apoi le-am adunat, le-am aranjat satisfacuta si am mai stat putin sa fumez. somn? hmmm... ar fi trebuit sa ii spun lui mama sa imi trimita putin de acasa, eu nu mai aveam. am mai adunat ce am mai gasit pe aici si s-au facut vreo 2 ore.

Algebra - inca o victorie.

in seara aceea am baut vin. stateam pe balcon la etajul 4 cu niste prieteni. era frig, dar noi nu cedam. frigul, racoarea sunt minunate. imi da o senzatie de prospetime inegalabila. imi imaginez cum trec prin mine valuri de racoare, cum imi scutura celulele, cum imi iau mizeria cu ele si ma lasa curata. ma revigoreaza, ma intareste... am scos banca de la fumoar, am adus un scaun, aveam si cartofi prajiti cu putina zapada in ei, cat sa le schimbe gustul. ningea. nu-mi mai amintesc exact ce s-a intamplat, ma tem sa nu confund evenimentele, sa nu suprapun zilele. inca o saptamana pana la urmatorul examen. o nepasare inconstienta a pus stapanire pe mine, o speranta sfidatoare. exista intotdeauna 2 zile inainte de examen, nu? pana atunci sa ne relaxam, pentru noi viata inseamna mai mult decat o lupta pentru niste note, inseamna mai mult decat relaxarea aceasta ciudata care de fapt ne oboseste, dar pe care nu m-am straduit sa o evit, ci chiar am declansat-o. au urmat 2 chefuri. portarul ne-a permis, muzica putin mai incet si atat.

la examenul acesta nu am avut nici o urma de emotie, mi-am anuntat parintii ca il pic si m-am dus impacata. surpriza a fost teribila. programarea calculatoarelor - - || - au mai ramas 3, unul a fost greu, celelalte 2 mai usoare. le-am trecut. m-am surprins. totul pare posibil acum. vreau mai mult, sa aflu mai multe, sa invat. vreau sa aprofundez. amuzant? poate. poate chiar e posibil. vreau sa trec mai departe si sa o iau inainte. si pare realizabil. toate astea numai pentru ca am trecut cu bine de prima sesiune.
astfel o dorinta mai veche creste, simte tot mai puternic. vreau mai multe carti, mai multa tehnologie si literatura, sa le impac pe toate. am descoperit ca pot mai mult decat credeam. posed resurse doar ca nu mi-am dat seama unde anume sunt depozitate. nici macar acum in vacanta nu m-am oprit... nu am nevoie de cafea, tot ce imi trebuie e motivatie. si dorinta de a fi mai bun, mereu mai bun e suficienta pentru mine, suficient cat sa ma tina treaza. e o placere ametioare... tot mai mult... urmeaza depasirea barierei care se vede la orizont. ma pregatesc si la momentul potrivit imi voi lua avant. nu a fost grea prima sesiune. profesorii nu au fost asa de ingrozitori, nu le-am putut suprapune imaginea peste cea care o aveam eu in cap, nu eram aceleasi contururi, dar sunt constienta ca vor veni in anii ce urmeaza si niste profesori adevarati, duri. duritatea are un farmec incredibil, dar de multe ori, chiar si eu, ma complac in mediocritatea profesorilor indulgenti. seminaristii se zbat sa isi creeze o atitudine de profesor remarcabil, dar cei mai respectati sunt cei naturali. liderul innascut e fermecator.

indraznesc sa gandesc ca totul va fi bine si de acum inainte. am vazut ca se poate copia, desi eu nu am avut tupeul sa imi fac vreo fituica, nu stiu sa copiez. nu m-au deranjat cei indrazneti, am indraznit si eu de la altii, de la cei care au vrut sa arate. nu inteleg de ce nu ar face-o, exista o invidie si o ciuda de nedescris. afirmarea unei persoane se poate face si altfel, si daca se afirma si altii odata cu tine, ce-i? acum incepe adevarata competitie. acum sa vedem ce fel de luptator esti, cat esti de bun. arata-te, Luptatorule Adevarat! stai si astepti? si privesti cum alti se fac remarcati si desi stii atatea si poti atatea. tu ramai in obscuritate. primesti exact ce meriti, daca astepti inseamna ca nu faci nimic ca sa meriti ceva si un luptator adevarat nu sta, nu lasa pe altii in fata lui, trebuie sa devina mai mult decat un luptator, trebuie sa fie un Lider.

nu m-am bucurat sa vad restantieri, insa copiii disperati dupa note m-au amuzat; copii cu impresi despre capacitatile lor intelectuale care au fost luati prin surprindere de propria prestatie la unele examene. si astfel s-au nascut asemenea status-uri pe yahoo messenger: "Life is so ugly!!!". amuzant teribil. e bine totusi, asa nu am mai vazut "Gutza...." sau alte nume care amintesc de manifestarea naturii in toata gloria ei, insa redusa teribil cand trebuie sa reprezinte o fiinta umana care pretinde ca e muzica sunetul acela amestecat cu o voce murdara.

what I used to write ... [Uciderea Apusenilor]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

Ne vindem apele. De ce nu ne-am vinde si muntii? Mai avem ceva care sa fie numai al nostru, sa ne distinga pe harta? Poate numai prostia, care desi nu exista numai la noi, cu siguranta ne ajuta sa fim remarcati. Cand nici macar dovezile, argumentele cele mai plauzibile nu inlatura nepasarea, aceasta se transforma in prostie.

Nu pot intelege conducatorii acestei tari. Ar trebui mai intai sa fiu ca ei? Degradati, corupti, niste fiinte putrede. Nu mai exista valoare. Istoria si spiritualitatea romanilor sunt lasate sa moara, chiar mai mult, sunt ucise. Ungaria, Budapesta, lupta pentru cauza noastra; iata cine! Nu o face neaparat pentru noi, ci pentru un viitor demn, spre care sa poti privi cu capul sus, pentru Europa culturala, pentru frumos, pentru viata, pentru mentinerea ei in niste parametri acceptabili, pentru planeta aceasta. Desi, nici chiar Budapesta, in tot altruismul ei, nu cred ca s-a gandit atat de departe. Vedem toti cum se schimba clima, cum ne afecteaza aceste transformari, efectele dezastruoase ale fenomenului de incalzire globala, iar previziunile sunt sumbre daca nu se iau masuri pentru protejarea mediului.

Din pacate cea mai importanta actiune este cea de protejare individuala, insa in cel mai redus sens posibil. Banii. Cu ei ne protejam, ii vrem si incercam sa-i obtinem prin orice mijloace. Si de multe ori scopul nu scuza mijloacele. Nu mai exista spiritul umanist, cel cetatenesc, patriotismul. Romanii plecati peste granite se intorc sa isi distruga tara, sa o cumpere si noi o dam … pe gratis.

Eurogold si Rosia Montana Gold Corporation vin sa ne cumpere muntii ca sa exploateze aurul si argintul. Zacamintele acestea stralucitoare au orbit o conducere intreaga. Romania nu raspunde provocarilor ecologistilor, coruptia e atotputernica. Situatia e paradoxala. Intreaga Europa, UE, nu este de acord cu acest proiect si noi refuzam sa respectam niste legi pe care le dorim prin integrarea in UE. Pentru a fi posbila aceasta exploatare miniera, la suprafata, trebuie sa fie distrusi prin explozie cinci munti. Vor disparea gospodariile oamenilor, opt biserici, vor trebui mutate doisprezece cimitire, distruse vestigiile istoriei, peisajul mirific, un plai romanesc autentic.

Cui ii pasa ca Rosia Montana e cea mai veche localitate din Romania, atestata documentar: 1870 de ani? Nu mai exista interes pentru pretuirea surselor de satisfactie sufleteasca, morala, intelectuala. Ne-am degradat, suntem pe cale sa ajungem un popor fara identitate. Sarbatori am imprumutat, uitandu-le pe ale noastre. Nu meritam respect si nici nu il primim. Si daca nu ne intereseaza asemenea valori, sa ne intereseze macar viata. Multi dintre batranii care vor fi nevoiti sa isi paraseasca locuintele vor muri curand din aceasta cauza. Ar trebui luate in considerare cele 1600 ha de halde de steril, bazinele in care se va acumula cianura de potasiu, Valea Corna care va disparea si ea. Dar e prea complicat!

E mai usor sa cheltuiesti banii murdari si sa mananci pe saturate. Sa ignore cu atata indrazneala o opozitie vrednica de luat in seama! Cat timp mai poate dura aceasta poveste? Deja seamana cu o telenovela. Totul e o aiureala continua inca din 1999 cand a fost acordat avizul de mediu de catre secretarul de stat la mediu, care devine mai apoi director S.C. Gold Corporation Rosia Montana. Nici macar nu se mai ascund; fata de cine? Ei sunt Statul si e aurul Statului. Oamenii ai cui sunt? Istoria? Nu au nici o legatura cu Statul?

Suntem condusi de niste IDIOTI. Se zbat sa intre in UE, sa simta mirosul oamenilor cu adevarat puternici, dar la modul in care isi dau silinta, vor simti in continuare mirosul unei Romanii putrede, cu iz de cianura si pesti morti, ape clocite, fara viata. Insa nici asta nu va avea vreun impact asupra lor, nu-si vor da seama ca polueaza toata Europa cu creatura lor si se vor zbate in continuare, adica se vor muta de pe un scaun pe altul si vor zambi, vor face plecaciuni si favoruri pentru altii. In campanile electorale vor fi obligati, la un moment dat, sa poarte masti de gaze. Ei sunt mai sensibili decat noi.

Apele, muntii, industria… ce mai putem vinde? Padurile! Orasele! Se va da spre vanzare Academia Romana!

“Vindem oamenii inteligenti care pun in pericol manifestarea prostiei!”

what I used to write ... [la spital I]

The following text is in Romanian.

~The text was published on dbrom sometime in 2004.

sa mergem sa ne tratam. ce ne ramane de facut cand boala pune stapanire pe noi si metodele stiute din strabuni nu dau rezultate? ne imbracam cu oroare si pasim, daca mancatorul de sanantate ne mai permite, spre cabinetul medicului, salvatorul de vieti. de la o anumita varsta ar trebui sa te intrebi daca mai are rost sa incerci sa traiesti. nu prea sunt sanse sa se intample asa ceva; batranii sunt mai disperati dupa viata decat un tanar, asa cum mi-l imaginez eu.

ajungi in coridorul de asteptare si simti o senzatie de greata. e multa lume, fiecare persoana cu mirosul ei, mai proaspat, mai vechi, amestecate oferind un iz de mizerie. nu e aer, dulcele oxigen, binecuvantat fie el, atata timp cat mai exista. iti dai seama ca ai mult de asteptat si nu gasesti nici un scaun liber. coridorul in sine nu e proiectat si amenajat bine. prea putine locuri in care sa iti odihnesti corpul chinuit si obosit de boala.

incerci sa te detasezi, iar daca nu reusesti simti dureroasa scurgere lenta a timpului. in jurul tau lumea incearca sa porneasca discutii, par interesati de toate nimicurile, si toate acestea doar ca sa le fie mai usoara asteptarea. altii, dimpotriva, sunt dornici sa dezvolte in propozitii ample si stufoase nimicurile, altii vor doar sa se planga, sa simta ca ii compatimeste cineva. asta nu e suferinta autentica si nu o apreciez. asta face asteptarea scarboasa, dezgustatoare, imi apare un gust amar in gura si sper sa nu ma abordeze nimeni.

inauntru, in cabinetul din care iesim cu leacuri felurite, se intampla cam acelasi lucru pentru toti. esentialul e scris pe o hartie si degeaba speri, va trebui sa le platesti. daca ai noroc si nu esti grav bolnav, ai putea salva mai mult din bugetul pe 2004. si daca nu ai noroc, astepti ziua salariului sperand sa poti rezista sau imprumuti niste bani. si pentru a fi respectat, nu trebuie sa uiti de tributul ce trebuie adus medicului. in Romania, sa omiti asa ceva iti poate fi fatal. e stupefiant ce se intampla in spitalele din aceasta tara.

fiecare experienta, intalnire cu aceste cladiri ale vindecarii iti intareste ideea ca evolutia omenirii s-a petrecut undeva departe si de acolo se imprumuta numai tehnologia. sa incepem. 6,5% din salariul omului constiincios, muncitor pentru familia lui, se duc la CNAS; societatile platesc 7%. unde dispar toti acesti bani? milioane de romani platesc si nu primesc in schimb decat palme. daca nu avem bani sa ne tratam si ne simtim sfarsitul aproape ar fi placut sa mergem sa vedem ceva frumos, maret, nu? sa ne bucuram ochii pentru ultima data. am putea vizita sediile CNAS, marete, impunatoare, stralucitoare.

dupa ce ne-am zbatut deja de ceva timp in mizeria provocata de nepasarea si coruptia unor oameni fara valori morale, se trezesc si cei sus-pusi sa miste un deget. CNAS nu mai incaseaza, de acum inainte banii vor merge la Ministerul Finantelor. este trist faptul ca Ministerul Sanatatii nu ar fi in stare sa se ocupe de asa ceva, ar fi un esec total. sa speram ca sub actiunea organelor Ministerului Finantelor, cu sechestrul si alte metode silite, va fi mai bine.

insa problema nu se desfasoara in toata splendoarea ei numai la nivel inalt, totul incepe de la persoana. ma schimb eu, se schimba lumea...? spre exemplu, spitalul din orasul meu natal, B, municipiu chiar. o insemnata parte din copilaria mea mi-am petrecut-o fie in spitale, fie in vizite periodice la medic. pe vremea aceea nu prea observam multe, doar ca oricat de rau ma simteam, toate analizele prezentau o stare buna a organismului.

Lucrurile s-au schimbat din acest punct de vedere de cand au mai aparut cabinetele particulare unde poti afla ca ai diabet, dar la o noua verificare sa se descopere ca a fost o alarma falsa. avand la dispozitie tehnologia de varf, greseala nu poate fi decat umana, napasarea. ce ii face pe oameni sa se comporte asa? vor sa razbune ceva? bani vor, stim toti, dar ar trebui sa fie o limita. dispare incet incet maretia omului. dezvoltarea unilaterala, condusa de un singur imbold, nu intregeste un om. imboldul spre cunoastere, scopul unic de a face bani, renuntarea la personalitate pentru un materialism rationalist, dedicarea omului masinii, stiintei, ne vor face sa valoram, in cel mai bun caz, doar ca intelect.

Dar omul e mai mult. Trebuie luat in considerare.